Dintr-o-ntâmplare întâmplătoare, … sau nu, am ajuns la Cluj, la sfârșit de noiembrie 2024, pentru un week-end în care am bifat chiar și zăpadă adevărată pentru întreg sezonu’.

A fost cu șoc încă de pe Luton, unde am verificat de mai multe ori dacă-s la poarta de-mbarcare corectă doar pentru că populația arăta și se comporta altfel decât pe cursele spre București – fără cocalar style, cu branduri “mărețe” alde Dolce Copacabbana (Dolce & Gabbana), Ghici ( Guess) sau Calvin Piticu’ (Calvin Klein) și alte branduri din aceeași categorie pe care cocalarii care se respectă le poartă cu scrisu’ cât mai la vedere, cât mai mare și cât mai sclipicios.

Aș spune lume-aleasă sau pardon, civilizată, ca-n vestu’ Europei. Erau atât români, cât și mulți străini … ș-am fost cu o companie low cost, deci fără aere de business trips plutind prin aer.

Zboru’ fain și surprinzător, … fără aplauze la aterizare … pe cursele spre București cu low cost, absolut de fiecare dată am bifat și aplauze la aterizare … nu prea știu de ce, da’ cică așa-i obiceiu’ la noi.

Șocu’ a continuat și după aterizare, unde la control pașapoarte că doar veneam din țară non-UE, nenea polițist de frontieră a zâmbit, ba chiar a făcut și small talk cu mine, ceea ce la București rar am întâlnit, ba chiar se uită-n sictir și-ți aruncă de multe ori pașaportu-n scârbă, … rar a fost cu zâmbete.

Am ieșit din aeroport și mă gândeam s-o iau la autopingea până-n centru’ unde aveam treabă, însă am zis c-ajung prea transpirată așa că am zis să iau autobuzu’ … l-am văzut în stație și m-am îndreptat într-acolo, da’ a-ntins-o înainte să mă urc. Dom’ șofer pare că m-a văzut, a oprit și mi-a deschis ușa din spate care-mi era cea mai apropiată.

Am urcat ușor bulversată că a oprit și mi-a deschis ușa … nu de alta, da’ am alergat la greu dupa traseu’ 30 din Ploiești, iar șoferii aveau acu mai bine de 15 ani parcă o plăcere sadică să-ți închidă ușa fix în nas și să-ți și rânjească a prost. Căutam mobilu’ să plătesc biletu’ când îmi aduc aminte de bunele maniere și îi strig șoferului “Mulțumesc!”, cu ecou în autobuzu’ care mai avea doar 1 persoană.

Mă chinui să plătesc și nu mergea, așa că am trecut la ușa din mijloc încercând aceeași mânărie de plată modernă, alias contacless. Șoferu’ tot striga la mine, da’ io nu pricepeam până când într-un final aud “E gratis, d-aia nu merge”.

Șah-mat deja și parcă-mi creștea nițeluș tensiunea așa că îi spun zen: “Haideți, vă rog, lăsați glumele că ajungem la următoarea stație și urcă controlu’ și nu vreau să-mi stric buna dispoziție“

Cu multă răbdare tipic ardelenească, așa, încet, pe loc și deloc, îmi spune că-i vineri și vinerea-i gratis … apoi singura pasegeră care mai era îmi spune că-i “Vinerea Verde” și s-aprinde beculețu’ că-mi spuseseră fetele din Cluj cu care urma să mă văd de treaba asta.

În mintea mea, iar gânduri … pff, ce șmecher, să circuli moca-n Românica. Mă uitam la pretenașu’ Gugle Maps, să văd adresa unde aveam nevoie să ajung. Cât mă uitam, am auzit o discuție cu cealaltă doamnă și păreau că se cunosc.

La un moment dat Dom’ Șofer mă întrebă direct unde cobor, da’ ca să scap mai repede, i-am zis că-i mai simplu să mă scobor unde coboară și doamna, ca să aud că-mi zice “Doamna, coboară la sora”. Da’ i-am răspuns că nu mă știu cu doamna și n-am treabă cu sora. Bineînțeles că cine-i din Cluj știe, iar Dom’ Șofer și doamna au bufnit în râs la naturalețea și gingășia cristalină cu care am scos porumbelu’ pe gură…

La Sora de fapt și de drept e o stație de autobuz … deci doamna nu mergea la sora-sa de sânge, ci cobora la stație “Sora” – prost să fii, noroc că ești, cam așa am fost și io.

Dar drumu’ cu autobuzu’ de la aeroport la “sora” a mai avut o picanterie mică pentru mine … la un moment dat un Bembeu (BMW) a trecut în fața autobuzului, … pffff și mare mi-a fost minunea să văd c-au montat semnalizator la “specia” asta deosebită de mașină; alt motiv de șoc pentru subsemnata.

În nici 40 de minute de la aterizare mi se părea că nu-s în România … sau în fine ce ziceam io că-i România, adică București, Ploiești și-mprejurimile sudice ale spațiului carpato-danubiano-pontic.

După vreo 30 de minute în limuzina de lux, numită autobuz și fără ‘șto, da’ chiar era nouă, curată, silențioasă și în exclusivitate cu doar 2 pasageri, am coborât la Sora.

De la Sora am mers 5 minute pe jos să-mi iau în primire Airbnbu’ ș-am profitat de un minimarket din zonă ca să-mi cumpăr câteva de-ale gurii, să fiu sigură că “nu mă stric” la porcării … am luat ce aveam de luat și căutam casele de marcat, da’ nu dădeam de ele așa că mi-am luat inima-n dinți să-ntreb pe cineva de la pază.

Eram pregătită de ochi dați peste cap, ca la păcănele, de priviri ascuțite aruncate cu dispreț, fix ca la Ploiești sau București unde am deranjat de mai multe ori angajații din diferite magazine de la jucat Candy Crush, trăncănit la telefon sau discuții amicale între ei.

Am tras aer în piept și cu rânjetu’ pe buze, așa cum am învățat în trainingurile de customer service, am salutat, mi-am cerut scuze pentru deranj, mi-am pus cenușă-n cap de cât de tută sunt că nu știu unde sunt casele de marcat și finalmente întreb unde-s casele … și mare mi-a fost uimirea când doamna de la pază mi-a răspuns la salut privindu-mă în “oCi“, m-a dăscălit că nu-s tăntăloaică, ba chiar m-a însoțit să-mi arate unde-s casele de marcat, iar eu eram în mintea mea …. “Whaaat?! Ce face?! Io sigur sunt în România sau de data asta am comis-o de-a dreptu’, nu ca la Nisa?!” (povestea de la Nisa, “Monaco sau cum e la bogați?”

Am plecat vorbind singură, … în gând, că altfel mă legau și duceau la veseli. Vineri seara începuse să ningă bine, însă centrul era plin de oameni și de terase care mai de care mai dichisite și aranjate, pline ochi de oameni și cu iz mediteranean chiar dacă vremea mă aducea înapoi la realitatea de iarnă.

Foarte mulți străini, chiar mai mulți decât în București unde fusesem cu doar o lună-n urmă, în octombrie – am auzit o gamă variată de limbi ceea ce m-a surprins foarte tare, … pozitiv mai ales că nu păreau operatori de buzunare.

Orașu’ per total foarte curat, … e drept că zona mea de interes fuse ștrase, deci pe central, însă comparând cu aceeași zonă din Ploiești / București se vedea clar diferența … un oraș cosmopolit, plin de viață.

Am încheiat plimbarea de seară cu o cină la un restaurant neaoș, Zama, unde chiar de ești român ai nevoie ori d-un dicționar ori să citești cu atenție ingredientele că doar alea-s scrise-n română, restu-i pe ardelenească. Am servit un lușcoș delicios.

Chiar fain Cluju’ și parcă aș mai reveni mai pe-ndelete să mă conving pe deplin și să testez cum achiziționezi un bilet de transport public făcând genoflexiuni sau pedalând – mi s-a părut genială ideea, da’ aș testa-o înainte s-o laud prea mult că nu știu câte genoflexiuni sau pedalări costă.

Hasta la próxima vez …