Despre cum am avut 2 burnouturi am mai scris și-ntr-o altă poveste,… “Mă văd proastă sau hai nu chiar proastă“, scrisă de fapt din mijlocu’ celui de-al 2lea medical, fix dintr-un alt burnout; “mă prăjisem” pentru a 2a oară, la 1 an distanță.

Primu’ burnout a fost rezultatu’ orelor suplimentare interminabile, a lipsei complete de impunere a limitelor; al 2lea burnout a venit cumva pe nesimțite, picătură cu picătură, până când paharu’ s-a umplut, ba a dat p-afară, iar de la 1 mai 2024 până pe la-nceput de septembrie am fost într-un alt medical.

Din septembrie 2024 până-n martie 2025 a fost liniște, să spun așa … a fost liniștea dinaintea furtunii că orice liniște aduce și valuri … uneori iei apă la bord, alteori mai respiri și uneori te-neci și “dai colțu’”

Luni, 10 martie am primit o invitație din scurt la o ședință, eu și încă 48 de persoane din același departament – liniștea era-ntreruptă și aflam că sunt pe lista rolurilor posibil impactate, adică posibil să fiu dată afară.

Cumva așteptam un astfel de moment că trebuia doar să fii tembel să nu vezi și să nu-nțelegi ce se-ntâmplă. Așa că am intrat in fighting mode, într-o procedură nouă și-ntr-o altă țară.

În mai puțin de 24h de la anunț, grupul nostru trebuia să-și aleagă reprezentanți ai angajaților, fiind vorba de mai mult de 20 de oameni ale căror joburi erau pe muchie de cuțit; mă lua capu’ gândindu-mă că aș putea fi reprezentată de altcineva și nu de mine, dar mai ales de un coleg care mi-a fost șef și care deși-i băiat bun în linii mari n-aveam încredere-n el nici cât negru sub unghie.

Iată cum m-am apucat să citesc legislația muncii din UK, să contactez sindicatu’, să-nțeleg dacă e bine să mă voluntariez ca și reprezentant sau nu; concluzia a fost că mai bine m-arunc în postura de reprezentant al angajaților în cadru’ consultărilor ca să mă asigur cel puțin că am 1st hand information și pot valida aspectele juridice și pașii de urmat cu cei de la sindicat.

Zis și făcut așa că am devenit reprezentant al angajatilor; întregu’ proces a durat până pe 9 Mai – a fost lung, pe alocuri obositor, m-a ținut în priză, căutând răspunsuri, centralizând întrebările și îngrijorările grupului și ținându-i la curent cu ce discutam în consultările colective.

A devenit un laitmotiv să-mi repet ce înseamnă consultări, un ticking the box exercise doar pentru că legea din UK spune că angajatoru’ e obligat să asculte, nu să accepte ce se cere – it’s a consultation, not a negociation.

Și probabil că de asta aveam nevoie … un șut în dorsală, teoretic un pas înainte. Începând cu 9 mai, când am încheiat socotelile, a-nceput încet, încet să-mi fie mai bine, fizic și mental.

Întregu’ proces de reorganizare și mai ales să fiu reprezentant al angajaților, deși obositor, l-am simțit ca fiind bine venit … știu că poate părea ciudat, da’ mi-a dat un scop, m-am simțit utilă, am simțit că mă ajut pe mine, da’ și pe alții fie doar și ascultându-i vărsându-și nădufu’.

Am putut verbaliza și ridica la fileu ceea ce poate n-am făcut niciodată și utilitatea asta mi-a dat speranță. A fost un drum lung și încă este, da’ parcă-i un pic mai bine și parcă-ncep planetele să se alinieze.

A vorbi despre burnout în cultura noastră e ca și când ai anula vorba pe care am tot auzit-o … “și când nu mai poți, mai poți puțin”. Da’ fix trasu’ ăsta la infinit e cel mai păgubos și ascultăm doar când mașinăria numită “corp” ia tauru’ de coarne și ne dă shut down și-ți ia mau’.

Ultima săptămână la job a fost grea; dureri groaznice de spate, tuse, dureri de cap și multe altele, … toată tensiunea consultărilor se acumulase; discuțiile cu avocați pentru a înțelege implicațiile din “settlement” (pentru că da, am plecat cu un pachet compensatoriu), toate se adunaseră și nu mai puteam, da’ știam că se termină.

Ultima zi a fost însă apogeu’ când m-am dus fizic la birou, să predau acareturile și la volan fiind m-a bușit plânsu’, da’ nici nu pot spune că știu de ce; cred că era un cumul de oboseală, frustrare, neputință, nesiguranță, deznădejde și lipsă de încredere în ce va urma.

Am stat mai bine de juma’ de oră în mașină, plângând cu sughițuri, calmându-mă și luând-o de la capăt de mai multe ori. Still, după tot plânsu’ asta, mi-a fost mult mai bine, … durerile lombare s-au diminuat și am putut merge cât de cât normal, fără să fie nevoie să mă sprijin de ce găseam din când în când, doar doar să mă mai țină nițel picioarele.

În birou era o liniște apăsătoare, priviri care mai de care mai ciudate … unii rămâneau și parcă-și cereau scuze că ei stau și tu pleci, … alții plecau, … de voie, de nevoie, plecau așa cum am plecat și eu.

Sunt încrezătoare că tot ce a fost, a fost cu un scop ș-acu îmi voi găsi rostu-n lume.

Hasta la vista, baby!