Hehe maică … dacă ai ști tu cât vorbeam la fixu’ ăla cu disc, de povesteam vrute și nevrute, până când tata a pus lăcățel la disc.

Iaca așa trecu’ timpu’ și veni o zi când ai mei m-au uitat la școală,…ieșeam pe la 1 PM și m-au luat abia pe la 10 PM.

Am stat cu nenea Ninel, meșteru’ și paznicu’ școlii … și na era telefon public în cancelarie, cu monede d-alea galbene, de 20 de bani, de-l aveau pe Ștefan cel Mare cu coif pe cap … exact alea de le puneam sub hârtie și dădeam cu creionu …

Eee și ce să vezi … nu mai aveam monede (aveam mereu vreo 5 la mine),…da’ uite că la chioșcu’ din școală avea gumă Turbo,…d-aia tare și expirată, deți se sfărâma în gură și-ți lua ceva timp s-o cleiești bine cu scuipinol ca să fie iară gumă de mestecat alias chewing gum … ș-am poftit și io la una … era cam scumpă, vreo 100 de lei (cât moneda aia argintie cu Mihai Viteazu’ pe ea sau fix 5 d-alde d-astea d-aveam io)

Da’ era un telefon fix pe holu’ școlii, … știi tu, ăla de-l foloseau elevii de serviciu, da’ n-avea disc … doar furcă (nu aia de-ntorci fânu’ cu ea la câmp) … no, și cum stăteam io așa, zic hai să sun acasă, să le spun alor mei că-s uitată-n școală de prea mult timp … și dă-i Corino, ca la paș-opt, bate-n furcă număru’ de telefon d-acasă (cod Morse-i zice academic) … și suna, suna, da’ nu răspundea nimeni.

Pe la alde 9 seara s-a întors directoarea adjunctă care era profă de română în școală, că-și uitase ceva …și uite mă găsi acolo cu mațele ghiorăind că nenea Ninel săracu’ avea 10 covrigi d-ăia uscați pe sfoară pentru toată noaptea. Și mi-a dat săracu’, da’ mi-era rușine să mai cer.

Și iaca directoarea care stătea în blocu’ de vis-à-vis de școală a zis că mă ia la ea și vede ea cum dă de ai mei.

Și uite că-ntre timp apărură și ai mei, mândrii nevoie mare că odrasla a ascultat și a stat în școală cu orele…îngrijorați cum de au uitat de puradică.

Și iete că nenea Ninel, le zice că tare bine m-am descurcat și că tare mult a învățat de la mine, că i se mai întâmplase și lui să rămână fără monede pt telefonu’ public și tare greu i-o fost, da’ naa acu știa să folosească telefonu fără disc.

Ăla a fost între primele momente de cotitură ale existenței mele…când am aflat că multă învățătură și curiozitate poa’ să doară atâta cât putea furtunu’ de cauciuc fisurat de vreme al mașinii de spălat Albalux (ce nume de rezonanța…alb și lux ca n basme), ăla de avea nește nervuri bine definite de se lipea numa’ bine de buci si pulpe.

Pfff, ce amintiri mi-a răscolit o prietenă, sister from another mother, care mi-a zis de dial-up, da’ asta’i altă poveste.