Dintotdeauna mi-am dorit să plec din țară … nu știu când exact a apărut dorința, da’ a fost acolo, … a ars mocnit în mine o lungă perioadă de timp. Visam la cai verzi pe pereți probabil, gândidu-mă ce fain ar fi dacă aș putea pleca din țară — motivele, …pe altă dată, într-o altă poveste.

Mereu iarba de dincolo a fost mai verde, mai strălucitoare, mai apetisantă, mai plină de viață decât cea din țară, cel puțin pentru mine.

Cumva am mers cu valu’ … am muncit din greu, cu multe ore suplimentare lucrate la activ, … din orele dimineții până-n orele târzii ale nopții ca să pot câștiga suficient cât să mă-ntrețin, să am independență, să-mi pot permite pofte care nu-mi fuseseră îndeplinite în copilărie, să am “libertate”, … așa o vedeam atunci, la 20 de ani bătuți pe muchie.

Acum, la 36+, libertatea pe care mi-o doream la 20 o resimt ca pe-o formă modernă de sclavie … sclavie față de un job, o corporație, o sclavie plină de condiționări și limitări pe care cumva mi le-am impus singură.

Ce ironie, așa-i?

Iată că în august 2018, după aproape 11 ani de muncă în România, prin corporații, s-a ivit ocazia să pot pleca din țară, cu copil și soț, să experimentez viața din UK. Fix muncitu’ meu din greu m-a ajutat să văd pe viu iarba verde d-afară.

Un fost șef din firma-n care lucram la acea vreme și plecat în altă firmă prin aprilie 2018 mi-a trimis un mesaj pe Facebook – era genu’ ăla de șef care-ți impunea respect prin prezență că-i din altă clasă — experiență vastă, MBA, … pe scurt multe nebunii pe care mulți ne-am fi dorit la acea vreme să le avem.

Mesaju’ a fost scurt și la obiect … mai mult decât atât, a venit într-o zi de 13, număru’ meu norocos așa că n-am stat mult pe gânduri să-i răspund la mesaj.

Ăsta a fost biletu’ dus către UK și fără-ntors în RO — în 30 august 2018 primeam deja oferta, iar pe 19 septembrie 2018, la 11:25 PM puneam cauciucurile pentru prima dată-n țara reginei Elisabeta, … pe vremea aia. Am plecat cu mașina tocma’ să avem flexibilitate în partea de început și să evităm folosirea transportului public care după părerea mea era destul de scump și acu’i și mai scump.

Da, în nici 2 săptămâni am:

1. bifat preavizu’ (am avut parte de un alt șef excepțional cu care mai țin și acu’ legătura)
2. împachetat tot ce aveam nevoie și încăpea într-o mașină
3. închiriat o casă cu 2 dormitoare în UK (cu ajutoru’ unor prieteni care au fost să o vadă) fără să o vedem personal, da’ era deja un plus, … de la apartament deja aveam un petec de teren, numit curte (taaare bun a fost în pandemie)
4. luat una bucată soț și una bucată copil de 1 an și 5 luni

Și pur și simplu am plecat din RO … și da, a fost chiar atât de simplu, fără exagerare.

După 11 ani vechime-n câmpu’ muncii mioritice știam că îmi doresc să plec doar în anumite condiții … cu soț, copil, stând singuri (fără să-mpărțim casa cu altcineva) etc … știam că vreau să plec la un nivel de trai minim cu ce aveam deja în România și în nici un caz mai jos.

În primele 2 luni de la venirea în UK deja simțeam că fusese cea mai bună decizie pe care o puteam lua – ne era deja mai bine ca-n RO – deși doar eu aveam job, nu mai aveam stresu’ că oare ce se-ntâmplă dacă apare o cheltuială neprevăzută care ne putea dezechilibra.

Sigur, experiențele-s împărțite, însă am plecat de scârbă și lehamite că făceam față cheltuielilor în RO, da’ era din ce în ce mai frustrant să facem față presiunilor zilnice dintre cele mai banale, … de la coada de la supermarket unde-ți sufla-n ceafă nenea sau tanti până la lipsa de bun simț, chiar nesimțire a oamenilor pe stradă.

Am încurajat și încurajez plecarea din țară, … doar așa poate există o speranță de schimbare, … dacă cei ce ar trebui să plătească taxe, le plătesc altundeva ș-așa clasa politică va fi forțată de-mprejurări să-și dea reset la setările din fabrică.