De când mă știu am fost cea mai nesportivă persoană … dacă aș putea intra-n supermarket cu mașina, apăi aș fi prima. Dar iată că într-un fel sau altu’ am ajuns să particip la un semi-maraton.

Credeam că-i un semi-maraton, mai așa pentru juniori, d-alde d-ăștia ca mine care fac febră musculară de la urcatu’ scărilor din casă. Cumva era de așteptat că-i altfel, doar am avut nr. 3379 la înscriere, da’ am priceput abia în ziua cu pricina.

Cum am ajuns să alerg la Wokingham Half Marathon din 25-Feb-’24?

Teoretic din inerție, practic din rușine – înainte de Crăciun, am ieșit la un prânz cu un amic, sud-africano-portughezo-britanic ca “formare”, om în toată firea, cu 50 de primăveri la activ, dar care de aproape vreo 6 ani încoace tot încearcă “să mă dea pe brazdă”, care are mereu expresii motivaționale și care a știut cum merge treaba cu mine și mi-a băgat un text cu “you are not average, average people don’t run a half-marathon”.

Și iată-mă cu o situațiune unde am spus cu jumătate de gură că particip și din juma’ de gură s-a făcut gură’ntreagă, așa că am primit “planu’ de training” la care m-am uitat ca măgaru’ la poarta nouă și m-am gândit că o să mi se dea peste cap kilometraju’.

Pe 2 ianuarie am început în forță antrenamentu’, în concediu fiind, da’ am zis că dacă mi-am luat angajamentu’ măcar să-l duc până la capăt – targetu’ era participarea și terminarea semi-maratonului, … cumva. Toate bune și frumoase, … trainingu’ a mers cum a mers, însă ultimele 2 săptămâni mi-am găsit scuze în vremea ploioasă ca să evit să ies la alergat.

Așa că a venit ziua de 25 Feb și m-am trezitu’ cu gându’ să mă duc, apoi am văzut acoperișurile caselor ușor înghețate și -1°C ceea ce mă trimitea în pat, la căldurică. Cumva, don’t ask me why or how, m-am mobilizat și am plecat spre semi-maratonu’ vieții. Am zis că în cel mai fericit caz mă duc bou și mă’ntorc vacă, adică plec de la start ș’apoi o dau cotită.

Timpu’ maxim acordat cursei a fost de 3h 15 min ca apoi drumu’ să se redeschidă traficului. Și uite așa am plecat de la start împreună cu cei care au zis că termină în 2h 30 min, deși eu declarasem la înscriere că termin în 2h 45 min, … am zis eu să evit sa pun chiar cât era timpu’ maxim și cât era traseu’ închis.

Am alergat ș-am tot alergat ca la un moment dat să văd din sens invers că vine primu’ (un domn, doar fibră, … musculară, nu de sticlă, cu număru’ 4 pe tricou) și escortat de mașina care-i arăta timpu’. Iată cum mă gândeam eu că mai e foarte puțin până la finish… însă au fost peste 2h 30 min după alergatu’ meu, adică al de melcului la cursele de Formula 1. Iar cursa am terminat-o în 3h 12′ 50”.

Privind în urmă a fost foarte nostim că am fost ultima … mi-au strigat numele la ciocofon și am avut escortă și mai și decât primu’ concurent … ambulanță cu medic, polițist pe motor și un voluntar la autopingea. Din când în când fie medicu’ de pe ambulanță, fie voluntaru’ veneau în dreptu’ meu să mă întrebe dacă-s bine, dacă vreau să renunț sau am nevoie de apă.

Am rămas până la final, 21.1 km, cu escorta escortelor și cu lacrimi în ochi că am terminat un semi-maraton, ce nu m-aș fi gândit vreodată că pot.

O medalie și 2 zile de febră musculară ai unor mușchi pe care nici nu știam că-i am.

Și da, se pare că pot, doar să vreau … Oare ce-aș mai putea să pot ?!