Asta era o parte dintr-un paragraf pe care-l scriam în ultima zi a lu’ martie, într-un grup de femei faine, iar restu’ ideii era:

“Eu mă văd proastă sau hai nu chiar proastă, da’ nici foarte deșteaptă și spun că nu pot că nu, că etc … apoi vin oamenii cu care interacționez și-mi dau fatalele … gen, pfff, da’ chiar nu vezi câte ai făcut, câte ai realizat etc?!

Apoi e chestia că eu cred că nu știu să fac nimic, apoi iară vine lumea din jur și-mi spune câte știu eu și ce dĂșteaptă sunt și câte pot să fac și câte și mai câte.

Iar asta pe mine mă frustrează și mai mult pentru c-am fost în burnout, cumva cred că încă sunt, îmi doresc să fac altceva și am nevoie să mă uit la ceva tangibil (întrebasem despre teste psihometrice) pentru că asculta-ți inima și sacralu’ mă duc la pierzanie”.

Întrebam de teste psihometrice în comunitatea asta faină în care am intrat dintr-o întâmplare fix întâmplătoare … sau poate nu, atrasă de logo, în februarie 2023, eu aia care a dat mereu “leave group” tuturor grupurilor de Frecibuci. Intrasem în comunitate într-o perioadă, diferită de orice experimentasem până la acel moment, eram în burnout ceea ce m-a trimis la urgențe într-o noapte de ianuarie, cu niște dureri de cap insuportabile ce au fost diagnosticate ca migrene pe motiv de stres.

Dap, la engleJi, stresu-i recunoscut ca o problemă și ți se dă concediu medical. Ați putea spune că-i mișto, și da, este pe de o parte, doar că pe de altă parte e nașpa rău pentru că-i tare greu să-ți controlezi corpu’ cum să acționeze / reacționeze la factoru’ ăsta extern, numit stres.

Pe scurt, veneam după o perioadă foarte lungă de overtime, frecangeală de melodie la serviciu, atitudini mai mult sau mai puțin prietenoase din partea boșilor și pe tot acest fond, mașinăria mea numită corp a zis că era momentu’ să iau o pauză forțată dacă altfel nu se putea.

Am stat 2.5 luni în medical, prima dată când eram bolnavă și chiar stăteam departe de calculatoru’ de muncă și nevoită să dezinstalez orice aplicație de serviciu de pe telefonu’ personal pentru că doar notificarea de la Outlook sau Teams îmi genera dureri de cap.

A fost o pauză necesară cu multă relaxare, iar apoi m-am întors în același loc și am văzut că n-a murit firma că eu nu am lucrat, ba chiar majoritatea activităților m-au așteptat, chiar dacă lucrând în finance, teoretic totu-i cu deadline, da’ uite că n-a mai fost. O scurtă perioadă a fost cât de cât ok, însă nu am fost singura care a ajuns în medical de stres, ci mult mai mulți colegi și multă lume se re-orienta către alte echipe și exista o tensiune ne-verbalizată care plutea-n aer.

Încrederea în mine scăzuse considerabil, sub nivelu’ mării și nu mă simțeam în stare să caut alt job, în altă firmă… eu cea care indiferent de situație eram pe baricade, clacasem. A fost mai mult decât neputința fizică, a fost un eșec pentru mine să nu mai pot, că nu mă mai țineau balamalele, deși întotdeauna trăgeam din greu, no matter what.

Cumva mi-a ajuns la urechi că o nouă echipă este în creștere pe master data unde aveam experiență și am zis că fiind echipă nouă, să profit pentru că experiențele din alte 2 firme fuseseră pozitive. Suna bine și pentru că urma să am coleg de echipă un tip tot cu ceva ani în firmă și mă gândeam că-i suficient chiar dacă toți boșii erau noi pe plantație.

Fără a intra în alte detalii s-a dovedit că decizia de a merge în intern către o echipă nouă, cu leadership nou a fost puțin spre deloc inspirată și după câteva luni cu fel de fel de frecușuri în care simțeam că mă prostesc și involuez, am clacat iar.

Am dus-o cu o răceală luni de zile, cu tuse si secreții rainbow din plămâni/nas și deși avusesem 7 zile de antibiotic, fu fix degeaba, așa că am sunat la GP în speranța că-mi va da un antibiotic mai puternic, însă a zis că nu are ce să-mi dea ținând cont de întregul meu context și istoric și mi-a trimis un medical pentru o lună de zile, așa că pe 1 mai am intrat în medical. Și răceala vieții s-a suprapus și cu conjunctivită, altă distracție cu picături cu antibiotic. Și ca să fie, să nu trebuiască, am avut și 3 bucăți de herpes, unu’ suficient de nasol că am rămas cu o mică urmă; durerile de cap și spate erau bonus ș-am avut ș-un jackpot, da’ nu spun ce.

De data asta nu am resimțit ca un failure personal sau cel puțin nu la fel de puternic, însă clacarea venea când la job se schimbase șefu’ și speram la o îmbunătățire, doar că n-am apucat să văd dacă ar fi mers treaba mai bine. Cel puțin din punct de vedere empatie, cu nou’ șef simt că discut cu un om.

De la primu’ burnout, din ianuarie 2023 am început să fac terapie și continui să fac cu o englezoaică foarte faină, iar terapia în engleză îmi place mai mult decât în română deși nu-mi dau seama de ce. M-a ajutat mult, din multe puncte de vedere, la fel cum m-a ajutat extrem de mult intrarea în comunitatea de femei unde nu cunoașteam pe nimeni ș-a fost o relație construită de la zero cu oameni care nu mă văzuseră ever, care știau doar cum stau lucrurile din ce povesteam, da’ care m-au acceptat așa cum eram.

Mai devreme sau mai târziu, am început să primesc încurajări și complimente legate fix de dĂșteptăciunea mea și cum ar trebui să fac o schimbare, doar că eu mă simțeam proasta proastelor pentru că mi se părea că nu știu să fac nimic, deși lucrez în corporații de peste 17 ani și am avut un trend ascendent și rapid.

Să aud că pot face atâtea, că știu atâtea, da-n egală măsură să mă simt atât de proastă era super enervant. Afirmația mea a stârnit multe discuții aprinse și se pare că cică am avut cojones să verbalizez ce alte femei din comunitate experimentaseră sau încă experimentează.

Întrebam de teste psihometrice în speranța că făcând astfel de teste, o să mă văd deșteaptă, magnifică și mirobolantă, așa cum mi se spunea constant de către diferite persoane care fie abia mă cunoscuseră, fie mă știau de-o viață.

Am discutat și cu Gigi (ChatGPT) dilema prin care treceam și am zis că dacă în plus față de teste fac și un survey cu participare anonimă, să aflu percepția oamenilor despre mine, o să aud că-s nașpetă și măcar știu o treabă, da’ și așa tot preponderent de bine am primit, iar io tot proastă mă simțeam și tot că nu știam să fac nimic.

Tot ca urmare a discuției încinse pe seama prostiei mele, am primit între altele un mesaj privat de la o tipă pe care o voi boteza Jane, o tipă carismatică, sufletistă și căreia i-am apăsat aceleași butoane sensibile ale prostiei imaginare; mai jos mesaju’ ei:

Butonu’ de care zice, e fix cel de “publish” al acestei pagini pe care am creat-o tot la încurajările de luni de zile ale acestei comunități, însă a durat mai bine de 4 luni să-l fac public … greu de spus ce m-a făcut să apăs butonu’, … probabil o combinație de factori pe care îmi e greu și imposibil să-i identific, da’ care a culminat într-o noapte cu “fu** it”. Știu ce m-a ținut în frâu să-l apăs, … a fost teama de judecată din partea celor din jur, din prezent, da’ și din trecutu’ apropiat și îndepărtat, …dap Jane, știu că ți-e greu să crezi asta, mai ales că în majoritatea situațiilor mi se rupe fix în pix și nici acolo de ce zice lumea.

Și cumva într-o noapte am zis să las scama de-o parte fie ce-o fi. Așa că Jane, lasă orice mască ai și încearcă-ți norocu’ și vezi cu ce te surprinzi.

Eu în acest nou medical care mi-a fost prelungit până la sfârșit de iulie am zis să-ncerc una din pistele care mă tenta, … fotografia și cu ajutoru’ unei foste colege de liceu, Iris de la Povești în Imagini – Studio foto Ploiești, care a avut curaj să-ncerce altceva mult mai devreme decât mine, am ajuns să văd o urmă de lumină la capătu’ tunelului întunecat pentru că acum SIMT că știu să fac ceva … să fac poze și să le editez și deși nu fac bani din asta, deși poate o veni și ziua aia, cel putin am primit multe păreri pozitive, ceea ce a fost bine pentru că erau aliniate cu ceea ce simțeam eu făcând și editând poze.

Îi sunt și îi voi fi profund rescunoscătoare pentru disponibilitate, răbdare și dăruire pentru că asta mi-a redat speranța că pot și eu ceva.

Btw poza acestui articol este editată de mine, iar originalu’ este cel de mai jos și-mi place rezultatu’ final:

Iar acu mă văd că pot mai mult decât puteam la sfârșit de martie.

And the story hopefully will continue.